Paginile acestei carti s-au nascut dintr-o idee simpla: fiecare om isi alcatuieste de-a lungul vietii un edificiu afectiv. Masura in care el este e data de consistenta acestui edificiu, de mina aceea de oameni - ei nu pot fi multi - pe care i-a preluat in el si pe care i-a iubit fara rest, fara umbra, si impotriva carora spiritul critic, chiar daca a fost prezent, a ramas neputincios. Acesti oameni putini care ne fac pe fiecare in parte sa nu regretam ca sintem reprezinta, chit ca o stim sau nu, stratul de protectie care ne ajuta sa trecem prin viata. Fiecare om face fata la ce i se intimpla pentru ca este protejat in felul acesta. Fara acest zid de fiinte iubite care ne inconjoara (indiferent ca ele sint sau nu sint in viata), noi nu am fi buni de nimic. Ne-am destrama precum intr-o atmosfera in care frecarea este prea mare. Sau ne-am pierde, ne-am rataci pur si simplu in viata. Daca ura celorlalti - covirsitoare uneori -, invidia lor, mirsavia lor sint neputincioase este pentru ca exista citiva oameni pe care ii iubim pina la capat. Despre acesti oameni este vorba in aceasta carte. Ei poarta numele de Monica si Virgil lerunca, Noica, Sebastian sau Cioran, Henri Wald, Andrei Plesu sau Horia Bernea. Alteori sint anonimi, sint oameni aruncati in gropile comune ale istoriei si pe care numai iubirea, ca revers al urii care i-a impins acolo, ii poate readuce in amintirea noastra. Gabriel Liiceanu
|
|