O nouă carte a lui Gabriel Liiceanu pe firul confesiv al Uşii interzise (40 000 de exemplare vândute)
Un tată îi scrie, înaintea unei operaţii dificile, fiului său. Expeditorul e în America, iar destinatarul, în Japonia. După operaţie, scrisorile continuă să se înlănţuie. Se agaţă mai întâi „ca iedera“ de orice le iese în cale, apoi, după întoarcerea acasă a tatălui, devin confesiuni pe cele mai delicate subiecte: cum e cu „celălalt sex“, ce căutăm într-o lume în care părem destinaţi fericirii?
Protagonista scrisorilor este mai întâi inima, în toate ipostazele ei: inima de tată, inima de îndrăgostit, inima de discipol, cea de fiu, cea de om obişnuit, plin de griji, şi chiar inima-inimă, personajul-vedetă al anatomiei noastre, care se poate îmbolnăvii.
O întreagă geografie afectivă, creată după capriciile memoriei, se ascunde în plicul încăpător al acestei cărţi: scene americane, scene din Heidelberg, un dans cu urmări nebănuite, scene din casa copilăriei, adresa mitică „Dr. Lister 69“, flash-uri din anii '50 şi fleacurile vieţii de zi cu zi. Dar şi gândurile abstracte, sistematizate, care se datorează „riscului de a avea un tată filozof“.
Din cele şaisprezece scrisori se conturează o viaţă şi un cod. Sub protecţia distanţei şi-a convenţiei epistolare, Gabriel Liiceanu găseşte prilejul să fie sincer, vulnerabil de sincer uneori, să-şi amintească, să povestească, să cadă pe gânduri, să se lase întrebat şi să ne răspundă. Pentru că, acceptând pactul propus de autor, fiecare cititor se transformă în „fiul“ din titlu.
„Dragul meu, când, în urmă cu mai bine de un an, ţi-am scris prima scrisoare din sejurul meu american, nu ştiam dacă vor mai urma şi altele. Totul a început modest, cu o călătorie şi o poveste «chirurgicală» a inimii mele. Dar, odată călătoria încheiată, povestea nu s-a mai putut opri şi a devenit, amplificându-se, o poveste de inimă pur şi simplu. Pe măsură ce se năştea, «aerul» ei era tot mai greu de definit. Tot timpul căutam «ceva» – fără să pot spune ce anume (un gând decisiv? un pericol pe care voiam să ţi-l semnalez? mirajul unei vârste?) – ceva pe care ţineam morţiş să ţi-l las după ce l-aş fi găsit cotrobăind prin cotloanele vieţii mele. Pe urmă, tot scriind, am descoperit că sunt atâtea lucruri pe care aş fi vrut să ţi le spun şi atâtea la care îmi cereai imperios un răspuns...“ (Gabriel Liiceanu)